Cum se comporta „copilul ideal”?
Psihologii spun ca ar trebui sa-ti doresti un copil
nici prea-prea, nici foarte-foarte. Adica nici rau,
nelinistit, nervos si pus pe harta, dar nici genul
prea cuminte, „unde-l pui, acolo sta!”.
Ei bine, atunci cum sa fie?
Cand e vorba despre cumintenie, familia ramane singurul „specialist” in materie, atat in privinta „diagnosticului”, cat si a eventualei „terapii”. Studiile demonstreaza ca anumite trasaturi care tin de temperament, de dinamica comportamentului viitor, pot fi sesizate deja din a treia luna de viata.
Se pot diferentia comportamentele copiilor dupa gradul lor de activitate-pasivitate, regularitate-neregularitate, apropiere-retragere, sensibilitate mai mica sau mai mare la stimuli, dispozitie pozitiva sau negativa, o atentie mai usor sau mai greu de captat.
Familia, „matrita” comportamentului
Aceste trasaturi timpurii de temperament determina intr-o oarecare masura rolul copilul in scenariul relatiilor de familie. Surprinzator, dar in felul acesta copilul controleaza si modeleaza comportamentul parintilor (in special al mamei sau al persoanei care il ingrijeste), in aceeasi masura in care acestia il modeleaza pe al lui.
Un copil calm, echilibrat, deschis, zambitor, predictibil, care raspunde afectiv adecvat, in acord cu asteptarile mamei, va rasplati si motiva mama sa fie la randu-i calda, deschisa si atenta. Un copil iritabil, cu dispozitie negativa, va pune la incercare rabdarea mamei. Daca generozitatea si rabdarea ei sunt limitate, copilul va face ca mama sa reactioneze la randu-i, complicand astfel lucrurile.
Mama, fie isi transfera atentia de la copil la alte subiecte, pedepsindu-l prin lipsa de afectiune si de participare, fie va introduce o nota de agresivitate (nu neaparat violenta) in relatia cu copilul. Este suficient ca un astfel de „razboi” sa inceapa, ca eticheta de „copil dificil” ori de „copil rau” sa fie instaurata.
Cum „devine cazul?”
In primul caz, mama il va neglija. Rezistenta fizica mai redusa, deschiderea emotionala mai labila, uneori si preceptele social-morale mai rigide coloreaza tabloul. Copilul devine in acest fel un izolat.
In al doilea caz, mama ii va opri initiativele, va impune regulile, fara a fi atenta la nevoile afective si de relatie ale copilului, supunandu-l. Copilul, la randu-i, va reactiona prin mijloacele sale: agitatie fizica si psihica, reactie negativa la cereri, dispozitie negativa sau dimpotriva, pasivitate. Dar cum copilul a fost etichetat deja drept ostil, nu se va mai observa diferenta si motivul reactiei lui si, astfel, ciclul se repeta.
Bunica, „model” de bunatate
Indeobste, bunicile genereaza astfel de situatie. Uneori, chiar toleranta specifica bunicilor, asociata cu cocolosirea nu e decat semnul incapacitatii de a controla situatia, mascate de confruntare continua, actionala si afectiva cu nepotii.
Desigur ca parintii mai anxiosi alearga la pediatru pentru a vedea daca tulburarea linistii familiale nu se datoreaza vreunei boli a micutului. Cand acesta te asigura ca puiul e sanatos, e bine sa-ti pui intrebarea: „Oare noi, parintii, nu contribuim la starea lui?”. Oare copilul cel rau, iritabil, cu sensibilitati crescute, cu o dispozitie mai acra, nu cumva are nevoie de mai multa interactiune cu parintii, de raspunsuri afective, tocmai pentru a-si regulariza si socializa comportamentul, pentru a evita marginalizarea si suferinta ulterioara?
Diagnostic: copil „cuminte”
Reversul medaliei este copilul caracterizat drept „cuminte”. El este un premiu, un titlu de glorie pentru orgoliul si confortul familiei. Prezenta confortabila pentru parinti sau bunici, el este adesea pasiv, retractil, preocupat de lucrul lui, negalagios, eventual sensibil la zgomot – ca si adultii obositi si „stresati”. Daca pana la un an – un an jumatate pediatrul iti spune doar ca trebuie stimulat mai mult, nimic nu te pune pe ganduri. Bineinteles, nu este bolnav, iar performantele intelectuale sunt incantatoare.
Chiar esti multumita ca odorul tau isi vede de treburi singur, jucandu-se linistit si fara sa-si doreasca tovarasi. Dezvoltarea lui motorie, invatarea comportamentelor igienice si dezvoltarea vorbirii sunt in regula, astfel ca pana la 3-4 ani nu pune nicio problema. Foloseste cuvinte alese, uneori serios ca un savant, si nu manifesta interes pentru alti copii. Dar vine si momentul cand iti pui problema gradinitei, uitand ca pana atunci copilul nu a fost confruntat cu micuti de varsta lui, ca nu are prieteni si nu stie sa intre in relatie cu nimeni.