Costică Ştefănescu s-a sinucis 

Costică Ştefănescu, un gentleman care
şi-a ales singur destinul

Costică Stefănescu, fotbalistul elegant care a dezarmosat atacurile la poarta echipei naţionale şI a Craiovei Maxima, nu a reuşit să se apere pe sine de o boală neiertătoare, cancerul! În vârstă de 62 de ani, marele sportiv fusese adus de colţii bolii canceroase în stare de nălucă. Slab peste măsură şI secătuit de puteri, nu a vrut să dea satisfacţie urâtei cu mantie neagră şi n-a lăsat-o să-i reteze viaţa cu coasa şi a ales să-şi curme zilele, hotăraâdu-şi până la urmă, aşa cum a făcut toată viaţa, destinul.

Puţini fotbalişti au avut atâta eleganţă în joc, au fost atât de boieri în deposedarea adversarilor şI s-au prezentat ca un adevărat gentelman precum liderul Craiovei Maxima şi marele “căpitan” al echipei naţionale, Costică Ştefănescu. Avea ceva din nobleţea pe teren a marelui rege al fotbalului german, Franz Beckenbauer. A lăsat moştenire din rafinamentul evoluţiei lui şi următorului strălucitor libero care a fost Miodrag Belodedici. Bărbat frumos, cu prestanţa de domn ireprosabil, rafinat în relaţiile cu oamenii, Costică Ştefănescu a dominat toată viaţa fotbalistică a României. Discret, bun psiholog, a ţinut în stare de linişte, de bună întelegere, atât vestiarul Universităţii Craiova, cât şi lotul “tricolorilor”. Şi treaba asta nu a fost uşoară, având în vedere i-au fost coechipieri, atât la Craiova, cât şi la “naţională”, sclipitoare vedete precum Balaci, Lung, Oblemenco, Beldeanu, Cârţu, Iordănescu, Donose sau Cămataru. Costică Ştefănescu a fost un om modest toată viaţa, deşi era iubit teribil de tribune, atât la Craiova, cât şi pe stadioanele unde evolua “naţionala” României.

A început fotbalul la Steaua şi venea pe bicicletă din comuna natală, aflată la câţiva kilometri de Bucureşti. Atunci s-a afirmat un cuplu de mijlocaşi de mare talent la Steaua, Costică Ştefănescu şi Anghel Iordănescu. Dar pe Costică Ştefănescu l-a interesat şi cartea, aşa că a refuzat să se gândească doar la câstigurile destul de consistente de la Steaua şi a ales Universitatea Craiova, unde şi-a luat licenţa şi de la facultate, alta decât cea de Educaţie Fizică şi Sport.

Dupa ce a pus ghetele in cui, s-a dedicat antrenoratului şi a condus echipe de vârf cum ar fi Steaua, Universitatea Craiova, FC Brasov sau Poli Timişoara. L-au iubit jucătorii, l-au iubit conducătorii de cluburi şi îl aclamau tribunele ca atunci când îmbrăca tricoul “na’ionalei” sau al Universităţii Craiova, achitându-se excelent şi de misiunea de “căpitan”. Să nu uitam că a fost şi “secund” al lui Anghel Iordănescu cand acesta a fost la pârghiile de comandă ale echipei naţionale. Numai rafinamentul lui de a se purta cu oamenii a putut să panseze tristeţea fotbaliştilor din “natioanală”, atunci când aceştia nu au avut un traseu reuşit la turneul final european din 1996, din Anglia. I-a îmbărbătat pe “tricolori” şi, deşi “naţionala” nu a căştigat nici o partidă la “europenele” din Anglia, i-a îmbrăţişat şi l-a lăudat cu toată inima pe Răducioiu, autorul singurului gol în poarta Spaniei. Rar mi-a fost dat să văd un profesor atât de cald cu un elev al lui cum a fost Costică Ştefănescu cu Dorinel Munteanu atunci când harnicul mijlocaş a marcat un gol în poarta Bulgariei, neomologat de un arbitru rău-voitor şi cu cataractă, care practic a scos mingea din poartă.

Citeste mai departe